„Comuniune
şi comunitate!”
Mulţumesc Preasfinţitului Părinte Irineu pentru faptul că
m‑a prezentat frăţiilor voastre într‑un chip gingaş şi trebuie să vă
mărturisesc că ceea ce spunea Preasfinţia sa despre dragul cu care noi, cei de
la Mânăstirea Nicula, suntem primiţi de dumneavoastră, fie că venim în mijlocul
frăţiilor voastre, fie atunci când veniţi şi umpleţi dealul mânăstirii, același
drag îl avem și noi faţă de dumneavoastră şi încercăm să‑l înfăţişăm lui
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Unul care iubeşte cu adevărat şi
binecuvintează astfel de sentimente.
Aţi
cântat mai înainte două colinzi care mi‑au făcut foarte bine pentru a intra în
tema cuvântului meu din această seară: „Ce vedere minunată” şi „Trei păstori”.
Primul colind este expresia iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii, prin
aceea că Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, s‑a întrupat, că Dumnezeu şi‑a dat
pe unicul Său Fiu pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Iar cea de‑a doua,
„Trei păstori”, este expresia iubirii omului faţă de Dumnezeu, o iubire care
este, de fapt, nu numai a celor trei păstori, ci a întregii umanităţi, pentru
că întreaga umanitate a beneficiat de Întrupare.
Cuvântul meu din această seară se întemeiază pe un singur
cuvânt al Sfintei Scripturi şi anume unul al Sfântului Apostol şi Evanghelist
Ioan: „Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu
şi Dumnezeu rămâne în el
” (1 In. 4, 16). Aceasta este definiţia întregii
opere de mântuire a omului, este definiţia lui Dumnezeu Însuşi; aşa Îl
defineşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan pe Dumnezeu: „Dumnezeu este iubire”.
Dacă omul rămâne în iubirea lui Dumnezeu, el se îndumnezeieşte,
el se mântuieşte. Omul însemnând, iubiţii mei, nu unul singur, omul însemnând
întreaga umanitate. Când vorbim despre Dumnezeu vorbim de Dumnezeu Unul în
fiinţă şi întreit în Persoane, dar când vorbim de om, tot aşa trebuie să
vorbim, o singură fiinţă şi atâtea persoane câte au fost de la Adam încoace şi
vor fi până la sfârşitul veacurilor. Pentru că părintele Dumitru Stăniloae ne
spune foarte clar, în ceea ce priveşte omul, că cel mai apropiat chip al
Sfintei Treimi e unitatea de fiinţă şi distincţia personală a oamenilor. Cel
mai apropiat chip al Sfintei Treimi este omul, pentru că Dumnezeu, după ce‑a
creat lumea întreagă, a hotărât să‑l facă pe om şi ne spune Sfânta Scriptură: „
facem om după chipul şi asemănarea Noastră
” (Fac. 1, 26). Şi l‑a făcut
Dumnezeu pe om după chipul Său. Ceea ce spune părintele profesor iată că este
întemeiat pe Sfânta Scriptură, şi omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu şi
omul este cel mai apropiat chip al Sfintei Treimi. Şi noi cunoaştem că omul a
fost creat de Dumnezeu din iubire, şi că Dumnezeu Unul în fiinţă şi întreit în
Persoane este o comuniune desăvârşită de iubire, și din această comuniune
desăvârşită de iubire, omul şi‑a luat chip şi asemănare. Dar omul înţeles ca o
comunitate umană, nu ca o persoană, pentru că omul, ca individ, face parte
constitutivă dintr‑un întreg, din întreg universul, dacă vreţi. Dar ca
persoană, omul trebuie să cuprindă şi cuprinde întreg universul, întreaga
natură. De aceea, când vorbim despre întruparea Mântuitorului nostru Iisus
Hristos şi despre rostul acestei întrupări, adică de mântuire a întregului neam
omenesc, trebuie înţeles – tot de la părintele profesor Dumitru Stăniloae – că
în și prin Iisus Hristos s‑a restaurat întreaga făptură, întreaga creaţie. De
aceea, noi trebuie să ne raportăm în permanenţă la Dumnezeu nu ca individ, ci
ca persoană, ca persoană umană care cuprinde și trebuie să cuprindă întreaga
umanitate.
Şi avem exemple. Cei care l‑aţi citit pe Cuviosul Siluan
Athonitul aţi aflat despre bucuria lui de‑a cuprinde, de‑a avea în inima lui
întreaga omenire, de‑a avea în inima lui iubire ca dar de la Dumnezeu, spune
el, pentru întreaga omenire, compasiune pentru întreaga omenire, lacrimi pentru
întreaga omenire, dor după Dumnezeu pentru întreaga omenire. Toată cartea
Cuviosului Siluan, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei,
nu este altceva decât această expresie a omului ce vrea să întrupeze în el, în
fiinţa lui, în inima lui întreaga omenire şi s‑o înfăţişeze lui Dumnezeu cu
dor, cu lacrimi, cu iubire, cu rugăciune, cu jertfă. De altfel, acestea, toate
la un loc, trebuie să‑l caracterizeze pe om în relaţia lui cu Dumnezeu şi în
relaţia lui cu semenii.
Dumnezeu
este iubire, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu…!
” Poruncă
avem noi să‑L iubim pe Domnul Dumnezeu din toată inima noastră, din tot cugetul
nostru, cu toată fiinţa noastră, şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Şi atunci
înțelegem cuvântul „cel ce rămâne în
iubire…, şi Dumnezeu rămâne
în el”. Cel ce‑L iubeşte pe
Dumnezeu şi rămâne în Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el. Dar Dumnezeu rămâne
întru el în măsura în care‑şi iubeşte
aproapele, în măsura în care această iubire faţă de Dumnezeu se
răsfrânge asupra lumii întregi. Pentru că dacă ea nu se răsfrânge asupra lumii
întregi, ne aflăm mincinoşi, precum ne spune Sfântul Apostol şi Evanghelist
Ioan. Nu putem să spunem că‑L iubim pe Dumnezeu dacă‑l urâm pe aproapele nostru.
Atunci când mi‑au anunţat tema „comuniune” nu m‑am gândit la altceva decât la
iubire şi când au spus „comunitate” nu m‑am gândit la altceva decât la întreaga
fiinţă omenească, la întreaga umanitate. Noi spunem comunitatea din cutare loc,
din Cluj sau de la Nicula sau din alte părţi sau anumite comunităţi care se
organizează în chip administrativ; sunt comunităţi, aşa le numim noi, acesta
este termenul pe care‑l folosim. Dar adevărata comunitate este, pentru oameni
vorbind, pentru noi, este întregul, întregul ca şi chip al lui Dumnezeu. Ne
spune tot părintele profesor Dumitru Stăniloae, sigur inspirat din Sfinţii
Părinţi: „chipul dumnezeiesc în om e un chip al Treimii şi el se arată în
comunitatea umană”. Dumnezeu l‑a făcut pe om după chipul Său. Dar acest chip
dumnezeiesc se arată în întreaga comunitate umană. Noi nu ne putem detaşa şi
desprinde de ceilalţi, mai ales noi, creştinii, care‑L avem ca model pe
Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Om adevărat care
Și‑a asumat întreaga umanitate, Om adevărat care a suferit pentru întreaga
umanitate, Om adevărat care a venit în lume pentru întreaga umanitate. Acest Om
adevărat este scopul nostru, al fiecăruia, de a deveni asemenea lui Dumnezeu,
Om adevărat însemnând ceea ce‑a însemnat Iisus Hristos, sigur la nivelul
înţelegerii, al percepţiei noastre şi al puterilor noastre duhovniceşti.
Dumnezeu este iubire…” şi întreaga frază este un
cuvânt pe care‑mi place să‑l folosesc de multe ori la cununii, mai rar, dar şi
la călugării, din păcate tot mai rar. Deşi, de multe ori mi se pare că atât
dorinţa omului de‑a deveni o comunitate în sensul de a se căsători, de‑a avea
familie, cât şi dorinţa celui care doreşte o viaţă, să zicem, mai înaltă, a
celui care se călugăreşte, sunt de multe ori puţin egoiste. Parcă de multe ori
ele, cel puţin în aparenţă, îţi dau această impresie, exclud pe ceilalţi; parcă
este un act de egoism. Ori nu este aşa şi nu trebuie să fie aşa. Nici cununia,
căsătoria, și cu atât mai puțin călugăria. Încă o dată, noi trebuie să gândim
pentru întreaga comunitate umană, noi trebuie să simţim pentru întreaga
comunitate umană, noi trebuie să ne integrăm în întreaga comunitate umană, noi
trebuie să punem umărul la mântuirea întregii comunităţi umane. Pentru că ne
spun Sfinţii Părinţi că mântuirea şi îndumnezeirea – şi este extraordinar ce ne
spun! – mântuirea şi îndumnezeirea nu sunt decât extinderea relaţiilor
afectuoase dintre persoanele divine la creaturile conştiente, adică la
comunitatea umană. Extinderea relaţiilor afective ale persoanelor dumnezeieşti,
deci iubirea dumnezeiască, iubirea treimică, trebuie să fie cea care trebuie să
stea la baza familiei, la baza monahismului, dacă vreţi, dar și la baza
întregii comunităţi umane, pentru că numai astfel reuşim să ne împlinim rostul
de mântuire şi îndumnezeire. La aceasta suntem chemaţi cu toţii: „fiţi voi
desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!
” (Mt. 5, 48)
sau „Fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul, Dumnezeul vostru!” (Lev. 19,
2). Este o chemare nu numai pentru monahi, este o chemare, dacă vreţi, nu numai
pentru creştini, pentru că zicând comunitate umană nu spun numai comunitate
creştină. Facem distincţie, dar nu
putem spune numai comunitate creştină, sub nicio formă. Nu putem, creştini
fiind, să excludem pe ceilalţi care nu sunt creştini. Sunt oameni, fac parte
din noi, din fiinţa noastră şi nu‑i putem exclude. Un sfânt părinte spune
foarte frumos şi delicat în acelaşi timp, cum noi nu suntem de multe ori şi ar
trebui să fim: „cine nu este ortodox, riscă mântuirea”, nu spune că nu
se mântuieşte, şi aceasta se întemeiază pe Sfânta Scriptură atunci când spune
că şi păgânii din fire fac cele ale Legii…! Şi atunci, noi nu putem să ne
limităm strict la comunitatea creştină, ci trebuie să extindem această comunitate
la întreaga făptură. Pentru că Dumnezeu L‑a trimis pe unicul Său Fiu să
mântuiască întreaga făptură, să restaureze întreaga făptură, întreaga creaţie.
Noi,
în egoismul nostru, în îngustimea noastră, în neiubirea noastră, dacă vreţi, ne
despărţim în comunităţi mai mici sau mai mari, ne despărţim în comunităţi
confesionale sau comunităţi religioase, dar aceasta cred eu că lui Dumnezeu nu‑I
este pe plac. Dar comunităţile acestea sunt necesare doar pentru ca omul să
poată să crească, să înveţe, să conştientizeze. Vedeţi dumneavoastră, sunteţi
aici o mulţime în Catedrală şi se face caz, mai ales în Postul Sfintelor Paşti,
atunci când veniţi în număr extraordinar de mare să vă spovediţi şi să vă
împărtăşiţi, că preoţii nu pot face faţă. Şi sigur că nu ştii ce să faci şi nu
ştii dacă este corect, deşi este bine să vină cât mai mulţi. Dar comunitate, am
spus ca paranteză acest lucru, ca să înţelegeţi că trebuie să existe şi
comunitate, să zicem, administrativă, care să reuşească să‑l conştientizeze pe
om de ceea ce‑am vrut să vă spun despre Dumnezeu şi despre om. Cu cât
comunităţile, cele care cresc, care se dinamizează, care îşi doresc o viaţă
adevărată, care însetează după cuvântul lui Dumnezeu şi după o viaţă cu
Hristos, cu cât ele sunt mai mari, cu atât sunt mai riscante. Pentru că –
observăm aceasta în monahism, dar observăm şi în parohiile noastre – nu se
poate face lucrare duhovnicească din partea păstorilor duhovniceşti, cu
randament maxim, decât dacă aceste comunităţi creştine sunt mai mici, sunt mai
închegate, sunt mai adunate. Această răsfirare de multe ori nu face bine omului
şi de aceea se spune că veşnicia s‑a născut la sat, pentru că într‑un sat se
poate realiza, într‑o comunitate mai mică se poate realiza comuniunea
adevărată.
Să ştiţi, iubiţii mei – şi sper că nici nu mă lungesc
prea mult şi nici nu‑mi depăşesc limitele pe care mi le impune o
temă anunţată; trebuia să fie un titlu pe‑un afiş – că aceste
comunităţi administrative, să zicem, care sunt sau au devenit din ce în ce mai
mari şi din ce în ce mai industrializate, s‑au dezumanizat, au creat, la rândul
lor, comunităţi care nu sunt expresia iubirii, care nu sunt expresia
umanităţii. Mă refer, de pildă, la casele de bătrâni, mă refer la casele de
copii şi la alte instituţii de acest gen. Căminele de bătrâni şi casele de
copii – trebuie să ştiţi şi să fiţi conştienţi de acest lucru – ele sunt
expresia neiubirii noastre, sunt expresia păcatelor noastre, sunt expresia
neînţelegerii noastre duhovniceşti, sunt expresia neînţelegerii noastre în ceea
ce‑L priveşte pe Dumnezeu şi în ceea ce‑l priveşte pe om, sunt expresia
neînţelegerii acestui tot unitar, a omului în adevărata lui dimensiune. De
aceea am spus, dacă ar fi comunităţile mai mici, oamenii, educaţi fiind bine,
mai ales de păstori, şi‑ar păstra bătrânii la casele lor şi şi‑ar păstra copiii
la casele lor. Pentru că această detaşare de om la care noi recurgem va cântări
greu în defavoarea noastră
înaintea lui Dumnezeu, pentru că atâta timp cât noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu ca Dumnezeu al iubirii şi Dumnezeu al iubirii de
oameni, greu va trece cu vederea această neiubire a noastră, greu va cântări la
mântuirea noastră şi riscul este extraordinar de mare.
Exemplul
acesta cu casele de bătrâni şi casele de copii este unul nu minor, n‑aş putea
zice acest lucru, dar nu atât de semnificativ ca şi neînţelegerea noastră în
ceea ce‑L priveşte pe Dumnezeu, Unul în fiinţă și întreit în persoane, Dumnezeu
ca iubire. Și că noi facem parte integrantă dintr‑o comunitate umană şi ca
persoană umană trebuie să ne asumăm întreaga umanitate.
Părintele
Paisie Aghioritul – sunt foarte multe cărţi care au apărut în ultima vreme –
întrebat fiind dacă are ceva de dăruit omenirii, el spune: „dacă aş putea, mi‑aş
tăia trupul în bucăţele şi l‑aş împărţi întregii omeniri”. Uitaţi că omul poate
să ajungă la o înţelegere, omul poate să ajungă la o iubire prin care să se
asemene lui Dumnezeu. Or, noi, fiecare, am fost aduşi de Dumnezeu în această
lume din iubire. Să răspundem în acelaşi fel lui Dumnezeu, cu iubire. Dar am
fost aduşi fiecare în această lume şi pentru comunitatea umană, să punem umărul
la mântuirea acestei comunităţi. Dacă şi‑ar da seama preoții cât de înaltă este
slujirea lor, cât de sublimă este menirea lor, cât de importantă înaintea lui
Dumnezeu şi înaintea oamenilor este lucrarea lor, atunci – şi preoți înţelegând
nu neapărat în strictul sens al celui care este slujitor al Sfântului Altar, ci
şi al dumneavoastră, al tuturor, în temeiul preoţiei universale – am deveni
izvor de iubire şi de har asupra întregii umanităţi. Dacă nu vom reuşi să iubim
pe toţi cu adevărat, atunci Dumnezeu nu poate să se sălăşluiască întru noi;
chipul lui Dumnezeu nu‑şi arată întreaga lui strălucire; chipul lui Dumnezeu
din noi nu este unul real, sau dacă este, este unul schimonosit şi ascuns de
toate păcatele noastre, de tot egoismul nostru, de toată răutatea noastră.
Dacă
nu reuşim să‑i iubim pe toţi şi să ne asumăm întreaga omenire, nici natura şi
creaţia întreagă a lui Dumnezeu nu ne este favorabilă. Aduceţi‑vă aminte ce s‑a
întâmplat atunci când Adam a rănit iubirea lui Dumnezeu şi a rănit‑o într‑atât
de mult încât: „S’a căit Dumnezeu că l‑a făcut pe om pe pământ, şi S’a mâhnit întru inima Sa” (Fac. 6, 6). Ce s‑a întâmplat? Întreaga
natură s‑a răzvrătit împotriva omului; animalele erau domestice şi sălbatice, dar fiare sălbatice nu în
înţelesul de azi al animalelor sălbatice, pentru că Adam le‑a pus la fiecare
nume şi le era stăpân şi animalele răspundeau la apelul omului. Pământul şi
roadele lui, toate erau pentru om. Dar în momentul în care omul a păcătuit, a
căzut în neascultare faţă de Dumnezeu, atunci întreaga natură s‑a răzvrătit: „Spini
şi pălămidă îţi va rodi, şi tu cu iarba câmpului te vei hrăni. Întru sudoarea
feţei tale îţi vei mânca pâinea
” (Fc. 3, 18‑19), mai departe: „în dureri
vei naşte copii
” (Fac. 3. 16). Iar animalele, chiar şi cele domestice, au
trebuit domesticite, pentru că animalele, şi ele s‑au răzvrătit
împotriva omului. Întreaga natură s‑a răzvrătit împotriva omului.
Înţelegând
şi astăzi că tot ceea ce se‑ntâmplă în lume, mă refer acum la calamităţile
naturale, nu sunt pedeapsa lui Dumnezeu asupra noastră, ci sunt consecinţele
neiubirii noastre, consecinţele păcatelor noastre. Pentru că dacă Adam L‑ar fi
iubit pe Dumnezeu atât de mult cât ar fi trebuit să‑L iubească, nu mânca…, nu
călca porunca lui Dumnezeu. Dar Adam nu L‑a iubit pe Dumnezeu îndeajuns, n‑a
ascultat de Dumnezeu şi noi, întreaga umanitate, resimţim şi astăzi neiubirea,
neascultarea și păcatul lui Adam. Înţelegând prin aceasta că neiubirea noastră
şi păcatul nostru şi neascultarea noastră faţă de Dumnezeu se răsfrâng în
aceeaşi măsură asupra întregii umanităţi. În aceeaşi măsură! Înţelegând prin
aceasta, dacă vreţi – ca s‑o luăm şi în sens pozitiv, şi ştim aceasta –, că
prin Hristos s‑a realizat eliberarea din robia păcatului şi a morţii a întregii
omeniri, printr‑un singur Om. Dacă Adam L‑ar fi iubit pe Dumnezeu şi dacă lui
Adam i‑ar fi fost frică de Dumnezeu în chip real, nu s‑ar fi întâmplat căderea.
Noi spunem că frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii şi înţelegem prin
frică de Dumnezeu de cele mai multe ori teroare; dacă Dumnezeu este iubire,
atunci cum trebuie să‑nţelegem noi această frică de Dumnezeu dacă nu altfel ca
frică de a nu răni iubirea celui care te iubeşte. Aceasta este frica de Dumnezeu:
să nu răneşti iubirea celui pe care‑l iubeşti şi care te iubeşte. Aceasta
trebuie să fie frica şi de om. Dumnezeu nu este un terorist, Dumnezeu nu este
unul care stă şi de‑abia aşteaptă să greşeşti, de‑abia aşteaptă să păcătuieşti
ca să te pedepsească, nu! Dumnezeu este iubire cu adevărat şi nu Dumnezeu ne
pedepseşte, noi ne pedepsim.
Mesajul meu din această seară s‑a rezumat la cuvântul: „Dumnezeu
este iubire, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne
în el
” (1 In. 4, 16), pentru că acesta este adevărul, pentru că acesta este
Dumnezeu, pentru că acesta trebuie să fie omul, pentru că aceasta înseamnă
mântuire, pentru că aceasta înseamnă îndumnezeire, pentru că aceasta înseamnă
comuniune în iubire, pentru că aceasta înseamnă comunitate, pentru că aceasta
înseamnă Dumnezeu cu adevărat!
Şi închei, spunându‑vă un cuvânt al părintelui Sofronie
Saharov legat de Dumnezeu Unul în fiinţă şi întreit în Persoane, întreit în
Persoane înţelegând: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Aşa cum l‑aţi auzit pe
Preasfinţitul: Fiul întrupat, Mântuitorul nostru, Care S‑a înălţat la ceruri şi
şade de‑a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, este mângâierea şi nădejdea noastră; ne
spune și părintele Sofronie că Iisus Hristos este și trebuie să fie
contemplaţia noastră, a tuturor oamenilor. Omul, prin persoana Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, şade de‑a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Omul, prin persoana
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, este părtaş prin har la comuniunea de
iubire a persoanelor Sfintei Treimi. Amin!

Predică rostită în Catedrala Mitropolitană,
la Seara duhovnicească organizată de A.S.C.O.R., filiala Cluj‑Napoca, în datat
de 8 decembrie 2005.