IN MEMORIAM
ÎPS. ARHIEPISCOP ŞI MITROPOLIT
BARTOLOMEU ANANIA
Iubiţi
credincioşi! N-am început în mod obişnuit pentru că nu doresc să rostesc un
cuvânt de învăţătură ci un cuvânt de omagiu despre părintele nostru Bartolomeu!
Deşi, aşa cum l-am cunoscut fiecare dintre noi, Înaltpreasfinţitul
Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu a fost şi rămâne pildă vie, chiar dacă a
trecut la cele veşnice. Aceasta înseamnă foarte mare lucru, pentru că pildă vie
nu poate fi decât cel care L-a urmat cu adevărat pe Hristos – modelul prin
excelenţă al omului.

fi dorit poate să vă zic lucruri sensibile despre Mitropolitul Bartolomeu, deşi
Înaltpreasfinţitul a fost un om care, aşa cum l-am văzut noi la prima vedere,
era mai rece şi rareori îşi permitea lui însuşi momente de gingăşie, momente
sensibile sau, să zic, sentimentale. Ca unul care am trăit sub acelaşi acoperiş
cu el ani mulţi şi în cei peste opt ani de stăreţie de la Nicula, sigur că nu
chiar în fiecare zi dar aproape, mai mult de jumătate din zilele acelor peste
opt ani ne-am întâlnit şi am vorbit. Aş vrea să vă spun, iubiţi credincioşi, că
mi-l aduc aminte, poate de două, trei ori, când Mitropolitul Bartolomeu, fără
nici un motiv anume, să zic, m-a îmbrăţişat părintește! Sigur că ne întâlneam,
ne salutam sau slujeam împreună sau la anumite evenimente ne îmbrățișa…! De
două-trei ori, special, fără un motiv anume, simțindu-i iubirea părintească…,
ceea ce pentru mine a fost şi rămâne un lucru extraordinar şi o şansă teribilă
pe care cu siguranţă prea puţini oameni au avut-o. Mitropolitul Bartolomeu avea
şi această faţă, deşi el însuşi spunea şi-mi spunea mie adesea şi poate că mi-o
spunea prea des, ca să-nţeleg, că pruncii nu se sărută decât în somn. Dar noi,
oamenii, aşa cum ne cunoaştem, aşa cum ne ştim, cu siguranţă că ne-am fi dorit
mai mult din punct de vedere sentimental. Deşi, încă o dată vă spun, cel puţin
prin ceea ce a dovedit în scris, prin ceea ce a lăsat în urmă, prin oamenii
care l-au înconjurat, iată, în cele două săptămâni foarte pline şi foarte
intense, Mitropolitul nostru ne-a dovedit că ne-a iubit pe toţi şi, la
rându-ne, şi noi am încercat, după puterea noastră, să-i dovedim şi să-i arătăm
că l-am iubit, că-l iubim şi că-i vom păstra veşnică memoria. Dacă pentru noi,
colaboratorii apropiaţi ai Mitropolitului Bartolomeu, a fost o şansă deosebită
să fim în preajma lui, să-i cunoaştem gândirea şi lucrarea şi nu numai să-i cunoaştem
gândirea şi lucrarea, să ne implicăm şi să lucrăm la ceea ce şi-a dorit el să
se întâmple pentru eparhia aceasta şi nu numai pentru eparhia noastră, dar în
special pentru eparhia noastră, acestea s-au imprimat adânc în fiinţa noastră.
Şi această prezenţă a Mitropolitului Bartolomeu în fiinţa noastră nu poate să
se şteargă, ci ne va însoţi pe tot parcursul vieţii. Şi, chiar dacă îl vom
pomeni sau nu-l vom pomeni, chiar dacă vom vorbi despre el sau nu vom vorbi
despre el, chiar dacă ne vom aduce aminte sau nu ne vom aduce aminte, cu
siguranţă că tot ceea ce vom face şi vom gândi va purta pecetea Mitropolitului
Bartolomeu.
Avea
foarte multe vorbe de duh! Foarte multe povestiri sau amintiri ni le împărtăşea
ori de câte ori avea ocazia, deşi felul lui era destul de solitar. Mitropolitul
Bartolomeu, când a venit la Cluj, a venit singur, înaintea lui a venit o
călugăriţă trimisă să-i pregătească apartamentul din reşedinţă. El, însă, a
venit singur. Dar, aţi văzut joi în ziua înmormântării, şi nu numai joi, că n-a
plecat singur. Pentru că aşa cum noi am rămas în fiinţa noastră cu pecetea lui,
şi el a plecat din această lume cu pecetea noastră. Pentru că el, de pe acest
amvon, de multe ori v-a văzut dumneavoastră chipul, de pe acest amvon de multe
ori a simţit că i-aţi aprobat atitudinea, de pe acest amvon de multe ori a
simţit că i-aţi înţeles cuvântul de învăţătură, de pe acest amvon de multe ori
v-a văzut fiinţa transformată şi nădejdea purtată de fiecare credincios dincolo
de aceste ziduri. Pentru că Mitropolitul Bartolomeu a reuşit să schimbe oameni!
Foarte multe vieţi au fost influenţate decisiv de un cuvânt al Mitropolitului
Bartolomeu! Cei mai mulţi dintre aceştia niciodată n-au şansa să o spună de pe
acest amvon sau în paginile unui ziar sau în faţa reflectoarelor, pentru că
n-au această şansă, nu înseamnă însă, că n-au s-o mărturisească în prezența
celor dragi şi apropiați. Eu şi ceilalţi slujitori ai Sfântului Altar în
nenumărate rânduri l-am văzut lăcrimând la Sfânta Liturghie, ceea ce
dumneavoastră poate n-aţi văzut. Eu şi călugării de la Nicula, de pildă, l-am
văzut de nenumărate ori plângând la hramurile mânăstirii, când se adunau oameni
în număr foarte mare, zeci de mii, sute de mii, şi care pentru el absolut toţi
însemnau ceva. Şi pentru toţi aceia, prezenţa lui şi cuvântul lui a însemnat
mult şi foarte, foarte mult. Ştiţi prea bine că în premieră, ceea ce nu se
întâmpla niciodată şi niciunde, la hramurile de la Mânăstirea Nicula, cuvântul
Mitropolitului Bartolomeu să fie aplaudat, după aceea a devenit tradiţie la
fiecare hram. De ce? Pentru că în felul acela oamenii au încercat să-şi arate
faţă de Înaltpreasfinţitul Bartolomeu comuniunea lor, să-şi arate faţă de
Mitropolitul Bartolomeu adeziunea, să-şi arate faţă de Mitropolitul Bartolomeu
ataşamentul lor total şi încrederea lor totală în ceea ce spunea şi în ceea ce
era.
Toate
acestea, câteva crâmpeie, iubiţi credincioşi, l-au definit pe Mitropolitul
Bartolomeu în primul rând în relaţie cu omul, cu oamenii, pentru că el, la
rândul lui, era un om, un om care o viaţă întreagă s-a străduit şi s-a nevoit.
Noi vorbim despre nevoinţă în cărţile duhovniceşti şi o încercăm şi-n viaţa
noastră, zicând că ea este postul şi rugăciunea şi străduinţa spre bine şi
asceza la care trebuie supus acest trup să ajungă să fie stăpânit de duh. Să
ştiţi că şi Mitropolitul Bartolomeu postea. Maicile care l-au slujit ani de
zile ştiu prea bine acest lucru. Şi nu postea chiar oricum. De pildă, în
Săptămâna Mare şi el postea fără ulei, şi era Mitropolit! Mitropolitul
Bartolomeu se nevoia. Ştiţi cât lucra pe zi? V-a spus-o de la acest amvon!
Peste 14 ore lucra pe zi, lucra efectiv, fie că făcea administraţie aici la
Cluj, fie că în atelierul biblic la Mânăstirea Nicula lucra la retraducerea
Sfintei Scripturi. Nevoinţă a fost și cei 11 ani cât a lucrat la retraducerea
şi adnotarea Sfintei Scripturi. Dacă ar fi numai să scrii cu mâna toată Sfânta
Scriptură de la cap la coadă şi vă puteţi închipui ce nevoinţă extraordinară.
Există acest manuscris la Mânăstirea Nicula. Aţi văzut în testament vorbindu-se
despre acest lucru. Înaltpreasfinţitul a scris Sfânta Scriptură de la cap la
coadă cu mâna lui şi nu o dată. Şi, pe lângă faptul că a retradus şi a scris
comentariile care le cunoaşteţi şi care nu sunt toate publicate, bineînţeles,
cele mai multe comentarii sunt în manuscris, dacă ar fi toate acestea, ce
nevoinţă teribilă, de 11 ani şi nevoinţă duhovnicească! Şi nevoinţa
duhovnicească, iubiţi credincioşi, presupune ispite pe măsura nevoinţei. Şi a
spus-o în caietele de lucru şi a spus-o şi în anumite împrejurări şi ele rămân
scrise, o parte dintre ele, în acest manuscris, că ispitele au fost nenumărate
în a-l împiedica, în primul rând, în această lucrare duhovnicească de a
retraduce şi tâlcui Sfintele Scripturi. N-au fost puţine şi n-au fost uşoare.
Poate că o să le cunoaştem pe parcursul anilor atunci când ele, cel puţin în
parte, vor ajunge să fie tipărite.
Înaltpreasfinţitul
se ruga! Şi rugăciunea lui nu era numai rugăciunea comună,
aceea de a veni şi a sluji Sfânta Liturghie, era şi rugăciunea particulară. De
pildă, la Mânăstirea Nicula şi nu numai la Mânăstirea Nicula, şi-n reşedinţa
mitropolitană, imediat între dormitor şi biroul lui, aici, şi la Mânăstirea
Nicula între dormitor şi bibliotecă şi birou, avea o capelă. La Nicula capela purta numele Sfântului Apostol Bartolomeu. I-a rânduit acest hram atunci
când a sfinţit-o împreună cu cei doi vicari şi cu părinţii din Permanenţă, cu
consilierii şi cu cei care au contribuit la construirea reşedinţei de la
Mânăstirea Nicula, este vorba de 11 iunie, ziua Sfântului Apostol Bartolomeu.
Ori, Mitropolitul când trecea dintr-o parte în alta, de la birou la dormitor
sau invers, se oprea în capelă şi se ruga. Şi-mi spunea adesea că rugăciunea
cea mai iubită era Psaltirea, erau psalmii. Mitropolitul Bartolomeu cel mai
mult, cel puţin în ultimii ani, aşa cum l-am cunoscut eu, se ruga din Psaltire.
Şi tot el spunea, că după ce-a descoperit poezia Vechiului Testament, cea pe
care a retradus-o, n-a mai putut să scrie poezie şi nu şi-a mai dorit să scrie
poezie vreodată. Pentru că, aşa cum erau Psalmii sau Cântarea Cântărilor,
spunea el, că nimeni vreodată n-a egalat nici pe înțeleptul Solomon cel care a
scris Cântarea Cântărilor şi nici pe împăratul David care a scris Psalmii. Mitropolitul
Bartolomeu se ruga, iubiţi credincioşi! Şi ştiţi prea bine, pentru că l-aţi
cunoscut, nu s-a rugat numai pentru el, ci s-a rugat pentru noi toţi.
Ce
să vă mai spun despre Mitropolitul Bartolomeu? Cu siguranţă că ar fi foarte
multe lucruri de spus, însă pentru noi, fiecare, rămâne să îi purtăm pe
mai departe memoria, aşa cum şi-a lăsat scris în testament. Ori memoria
noastră, nu poate fi una doar de aducere aminte. Memoria, în ce-l priveşte pe
Mitropolitul Bartolomeu, trebuie să fie o memorie vie, o memorie ce trebuie să
ne pună pe fiecare dintre noi în lucrare, gândirea, simţirea şi voinţa.
Pentru că i-am cunoscut gândirea şi ea a rămas scrisă în foarte multe pagini;
pentru că i-am cunoscut simţirea şi ea rămâne vie în sufletele noastre şi niciodată
nu va fi ştearsă pentru că ea, aşa cum am spus la început, va rămâne ca o
pecete definitivă; pentru că i-am cunoscut lucrarea prea bine, deşi poate că de
multe ori n-am reuşit să-l sprijinim, totuși i-am arătat, aşa cum au arătat-o
cei mulţi la Nicula bătând din palme, că suntem de acord cu el şi că-l
susținem.
L-am
iubit cu toții…! Au arătat-o deplin credincioşii anonimi din această
Catedrală în săptămâna de dinainte de a închide ochii, rugându-se şi cerând
binecuvântare să citească la Psaltire sau acatiste și participând la Sfintele
Masluri ce s-au rânduit pentru sănătatea Mitropolitului şi aşa cum au arătat-o
foarte mulţi dintre cei care au trecut pe lângă catafalc şi aşa cum n-au
arătat-o, că n-au putut, cei mai mulţi care n-au reuşit să ajungă în aceste
zile la Cluj.
De
aceea, îl rugăm pe Bunul Dumnezeu ca să ni-l lase viu pe Mitropolitul nostru
atât în mintea noastră cât mai ales în inima noastră! Amin!
Arhim.
Dumitru Cobzaru
– Predică
rostită în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, în data de 6 februarie
2011.